Am reușit, cât de cât, cu ajutorul Andrei, să dezgrop ce mi s-a întâmplat în copilărie. Nu mă mai mint că e ceva nesemnificativ care nu m-a afectat în vreun fel. Nu mă mai ascund după tot ce am realizat în ciuda a ce mi s-a întâmplat.
Am treizeci și unu de ani acum, sunt prea bătrân pentru terapie și e prea târziu să mai dezgropăm morți (cel puțin, asta îmi tot repetă mama). Dar strigătul lui — chiar dacă nu și-l mai îndreaptă spre mine, chiar dacă știu că omul acela nu mă mai poate atinge — încă mă reduce la copilul neajutorat și captiv care eram pe vremea când mă bătea. Încă evit subiecte care știu că l-ar putea declanșa. Încă am impresia că toate lucrurile bune din viața mea sunt pe punctul să se surpe. Încă nu concep de ce ar putea cineva să împartă o viață cu mine. Încă mă zdruncină orice simt că am moștenit de la el.
Așa că mai am de lucru, presupun. Vreau doar să-l pun la masă și să-i fac un inventar cu toate modurile în care m-a rănit. Nu mă interesează dacă o să înțeleagă, dacă o să-și ceară iertare — și-a reconfigurat deja amintirile, și-a cimentat statutul de victimă în povestea noastră de familie —, dar vreau să adun destulă putere încât să-i pot vorbi despre lucrurile astea fără să-mi înghețe vocea sau să mi se facă rău.