Pasiv-agresivitatea este o formă de comunicare ce poate fi destul de ușor recunoscută: există o discrepanță între ceea ce spune și ceea ce intenționează să spună interlocutorul tău. O întâlnești sub forma ironiilor, glumelor răutăcioase, sarcasmului.Venind deghizată sub masca aceasta comică, calmă, detașată, pasiv-agresivitatea este greu de contracarat pentru că nu-i poți imputa nimic celui ce o folosește, nu ai de ce să te agăți concret pentru a riposta. Iar dacă încerci, vei primi adesea replica “era o simplă glumă, care-i problema, ți-am facut ceva?” sau “era o glumă, ești cam sensibil…”.
De aici și perversitatea ei: la suprafață poate trece drept inofensivă, însă mesajul de dedesubt este critic, ți se reproșează ceva, te face să te simți vinovat! Spun că este perversă pentru că pasiv-agresivul nu e cu “armele pe masă” cum se întâmplă în comunicarea agresivă. Acolo măcar știi cu ce ești atacat, cu alte cuvinte, lupta e declarată, deschisă, vizibilă (celalalt te acuză de ceva anume) astfel, dându-ți ocazia să alegi cum să ripostezi!
Comunicarea pasiv-agresivă este foarte des utilizată în cadrul familiei, fie ea de origine, fie ea de nucleu (în urma căsătoriei). Cel ce o întrebuințează simte furie, frustrare și nevoia de te blama, însă nu își poate asuma responsabilitatea pentru asta. Nu vrea să suporte consecințele ci să scape de confruntarea cu tine. Iar tu cazi în această capcană și ești blocat: nu ai ce să zici în fața ironiei, nu ți-e clar ce se întâmplă (nu ai primit țipete, jigniri, acuze), însă te simți vinovat și trebuie să îți gestionezi starea.